În 2010 când am absolvit prima formare drept coach am fost atât de fascinată încât am decis pe loc că eu nu voi practica niciodată coaching-ul.
Da, una dintre acele situații când spui „niciodată” știind zicala <<never say never>>.
Eram prinsă atunci atât de tare în mirajul și puterea pe care ți le dă poziția de trainer în fața grupurilor! Aburul născut de atmosfera pe care o creezi ca un magician, de felul în care oamenii răspund la activitățile pe care le propui, starea cu care pleacă din sala de training. Toate acestea m-au ținut în Training peste 13 ani. Încă livrez training. Dar acum știu și de ce spuneam „Nu” coaching-ului.
Tăcerea. Felul în care gestionăm tăcerile celui din fața noastră spune multe despre nivelul nostru de maturizare interioară.
În training e tăcere doar dacă tace și trainer-ul. Iar el poate alege să vorbească cât vrea. Și țineți cont că eu sunt un trainer care livrează experiențe! Și tot simt acum, uitându-mă în urmă, că fugeam de tăceri.
Acum lucrez cu campioni. Cu oameni care recunosc că există o diferență între visele lor și realitate. Antreprenori, manageri, lideri, angajați, oameni.Ca și ei, și eu am recunoscut că simțeam o disonanță între visul meu de a împăca lumea și de a crește „cantitatea” de fericire din lume. Ca și ei, am simțit nevoia de a vorbi cu cineva care:
- să mă oprească pentru a vedea drumul pe care mă aflu
- care să mă ghideze să identific și alt drum
- care să fie lângă mine până când schimbarea făcută va deveni obicei.
RO 
EN